This is myth. Michael Jackson

O alegere mai buna nu se putea. Dupa o lunga perioada de vazut la cinema numai filme de animatie in combinatie cu perechea dubioasa si obositoare de ochelari 3 d, am mers weekendul asta la filmul care a stors din Michael tot ce se mai putea stoarce. „This is It”. Au fost momente cand imi venea sa aplaud, au fost momente cand imi venea sa strig ca pe stadion „Bine Maicaaaal!”, au fost momente cand ma facea sa zambesc bucuria ca vad de aproape, neregizat, un geniu muzical. Exista cantareti si exista unii ca Michael Jackson. Nu stiu cati or fi, dar el sigur este. A fi geniu inseamna a avea o perceptie TOTAL diferita asupra unui lucru pe care il percep, de altfel, toti ceilalti. Si Michael nu era cantaret. Nici dansator. El avea o relatie cu muzica. Era el si sunetul, el si vibratia, nu canta ci se manifesta in cel mai natural mod al lui cu putinta. Asta daca lasam la o parte faptul ca la cei 50 de ani ai lui plus suferintele fizice, plus dependenta de pastile, se misca la fel de bine ca trupa de dansatori bestiali care aveau cel mult jumatate din varsta lui.

Gestul cu care prindea, gratios,  sunetul in varful degetelor, ca intr-o pipeta, apoi il picura mai departe, vocea pe care o elibera doar ca s-o materializeze in miscari numai si numai ale lui, unice precum amprentele, totul te facea sa ramai in admiratie, fara sa incerci sa intelegi, doar sa fii multumit ca iei parte la asa ceva, ca te-ai imbogatit cu o experienta pe care i-o datorezi numai lui.

Pana la urma, pentru el, era o joaca de copil. Daca melodia il trantea pe jos si-i agita picioarele in aer, sau ii smucea mainile ca si cum n-ar fi fost ale lui, sau ii insfaca semi-obscen, semi-infantil slitul pantalonilor disco, el nu asculta de altcineva decat de melodie…

Chiar cred ca Michael a fost un copil care a refuzat sa creasca. La noile filmari pentru Thriller, cuibarit in spatele omului de la computer, Michael  sugea cu zgomot dintr-o acadea pe bat… Chiar cred ca statea in pat cu baieteii doar ca sa se uite la filme si sa manance dulciuri, ca si cum el insusi era de varsta lor. Chiar cred ca era prea bun si prea fraier, prea credul si prea plin de iubire, cat sa se lase infrant de profitorii din jurul lui.

In rest, o modestie rara, cum pot sa aiba numai oamenii pentru care lucrurile bune vin natural. Michael, sau cel putin asa l-am vazut eu timp de doua ore, nu se straduia sa arate staffului lui ca el e Michael Jackson. Era pur si simplu si se bucura ca un pusti cand il mangai pe crestet, atunci cand cei treizeci de oameni, sau cati or fi fost, care asistau la repetitii aplaudau frenetic. Stia sa-si ceara scuze, iar cand cerea un lucru cat de mic, „Da sunetul mai incet”, nu uita sa spuna si un „God bless you”. Cand cerea ceva mai mult de la dansatori sau de la ceilalti, nu uita sa adauge „With love. Do it with love”.

Si mesajul care a devenit banal: Aveti grija de planeta, in gura lui suna atat de sincer. „Time is up…” Trebuie sa ne grabim…

N-am purtat niciodata insigne cu Michael, nu m-am tuns ca el (desi as putea :)), nu am exersat la oglinda moonwalk, nu i-am ascultat niciodata un album cap coada. Amintirile mele legate de el se pierd prin copilarie. Si totusi ma bucur ca n-am ratat „This is It”, ca m-a prins si ca am simtit acelasi lucru cu unul dintre oamenii care i-au stat aproape la repetitii si care dupa una dintre interpretarile lui din toti rarunchii a spus emotionat:

„There’s some genius stuff happening here!”

Anunțuri

Viata ca o prada vs viata ca o nada

Aseara am fost la un eveniment. Am tusit. M-am uitat in jur cu vinovatie, sa-mi dau seama daca raceala pe care o am de ceva vreme (am vazut la televizor care-s semnele, sigur e o raceala) ma va stigmatiza, ma va lovi cu pietre, ma va exclude din multimea imbracata „lovely elegant”. Nu, era semiintuneric, nu m-a vazut nimeni. Provocarea cea mai mare a fost, insa, cand am simtit cum imi urca pana in varful nasului, acidulat si rautacios, periculos si inevitabil, rascolitor si furtunos, STRANUTUL. Am incercat toate metodele de presopunctura anti-declansare pe care le stiam (in cerul gurii, sub nas, in barba). Degeaba, stranutul-fara-batista-de-unica-folosinta s-a produs. Niciodata nu m-am simtit mai vinovata de o actiune voluntara a mea, cum m-am simtit acum, de o actiune cu totul involuntara. Nu trebuia, nu trebuia, de ce-am facut asta si cum as putea sa schimb? Asa ma caiam in timp ce cateva grupuri inconjuratoare intorsesera capul spre mine. Curios popor, romanul… Un stranut in vremuri de gripa porcina e ultimul lucru spre care ar trebui sa intorci capul, fata, ochii, nasul. Si totusi, mi se pare, romanul pune curiozitatea inaintea instinctului de supravietuire…

Panica are efect tranchilizant asupra ratiunii. Inainte de eveniment, dar tot pe inserat, m-am pierdut pe strazi. In masina, fireste, cu muzica la maxim, fireste, caldura pornita, fireste, dar m-am pierdut. Inauntru totul era confortabil, personal, afara numai semne cu drum infundat si cu interzis. Am luat-o aiurea si nerational, dupa alte masini sperand ca ma vor scoate undeva, intr-un loc cunoscut. Am deschis geamul cu o intrebare: Nu va suparati, cum ies spre Militari de aici? Si l-am inchis repede dupa ce am primis raspuns: Pai… nu prea aveti cum…

Haha, sunt momente in viata cand simt ca joc intr-un film care nu e neaparat de Oscar if you know what I mean. Sunt momente in care ma amuza incurcaturile in care intru. Si atunci cand incep sa ma amuz, imi dau seama ca am reusit sa ma detasez, deci sa invat ceva din ele.

Poti sa traiesti fara sa rezonezi cu universul din jurul tau, poti sa existi pur si simplu, tu si preocuparile tale, hobbyurile tale, placerile tale, incapatanarile tale, orgoliile tale, etc. Le tarasti dupa tine pe oriunde treci, fara sa te gandesti ca treci… Sau poti sa traiesti in rezonanta cu universul, sa va afectati reciproc, sa va modificati, sa va fascinati reciproc. Sa il iei dupa tine pe oriunde treci. Iar la momentul asta viata mea e unul dintre cele mai fascinante lucruri la care am luat vreodata parte. Cumva e ca si cum toate lucrurile din jurul meu imi vorbesc (nu, nu aud voci, nu vad aure, doar mi-am deschis emotiile spre tot ce ar putea ele patrunde). Nici macar nu pot sa spun ca inteleg. A intelege e rezultatul unei judecati. Pur si simplu vad. Si lucrurile pe care le vad ma misca, ma modifica. E ca si cum zilele ar fi o ploaie de revelatii la care, pana acum, n-am deschis ochii. Am inceput sa vad foarte clar, in oameni, gradul de incrancenare si imi dau seama: cu el se masoara fericirea si puterea noastra de a iubi.

Daca scapi de incrancenare, daca scapi de frica, daca te impaci cu partea ta nevazuta, daca nu-ti mai e teama ca gresesti si intelegi ca toate lucrurile astea te fac, de fapt, sa te iubesti tu pe tine mai putin, tot mai putin, abia atunci intri in rezonanta cu celelalte lucruri, lucrurile pe care pana atunci le-ai ratat: in esenta, iubirea de sine. Si abia acum inteleg ce inseamna: iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti. Nici n-ai putea iubi cu alta masura decat cu masura cu care te iubesti pe tine. Pentru ca tu esti resursa. Cat te cunosti, doar cu atat poti sa iubesti.

Si un alt drum cu masina, in aceeasi zi, in care am combatut, cu fascinatie, despre iubire: da, acum cred ca stiu ce inseamna sa iubesti de-adevarat. Iubirea care te suge de energie, care te rupe in doua, care te sfasie, iubirea disperata, dorul nebun, dorul dureros, toate astea nu sunt iubire. Toate astea sunt semne ca te iubesti atat de putin pe tine, ca ai atata intunecare pe care nu ti-o poti ierta, ca gazduiesti atatia demoni, incat, atunci cand intalnesti pe cineva in care, in sfarsit, te vezi un om frumos si luminos, n-ai vrea sa pierzi asta. Or, solutia nu e la el, solutia e la tine. Trebuie mai intai sa te vindeci, sa te luminezi din interior, sa te poti iubi… Si atunci ca un prunc care invata sa mearga, care inventeaza, de fapt, mersul, iubirea pentru celalalt vine ca cel mai natural dintre lucruri. Vine sa te imbogateasca, sa-ti dea energie, sa te creasca. Dorul nu mai e in stomac, nu-l mai simti ca pe o greva a foamei. Iubirea adevarata e calma, calda si crescatoare. Si doar cu sufletul sanatos poti sa te bucuri de ea.

Altfel, treci prin lume. Te agiti si treci. In vreme ce lumea e facuta sa o simti. Sa o traiesti.

Si de cand am inceput sa simt lucrurile astea, nu le stiu, doar le simt, am inceput sa simt gustul bucuriei fiecarei zile.

Haha-hapciu.

Pisica alba, pisica neagra

editorial aparut in FEMEIA. de iulie. Nu m-am tinut de pus editorialele pe blog, dar pe asta am tinut sa-l pun pentru ca are mesaj pentru cunoscatori 😉

Cand e noroc si cand e ghinion? Ambele sunt subiective, sunt interpretarile tale dictate de pozitia din care privesti situatia. Si dictate de faptul ca lucrurile oricum nu raman pe loc, deci ce ti se parea saptamana trecuta ceasu’-rau-pisica-neagra,  astazi poate ti se pare un castig.

Ce vreau eu sa-ti spun in continuare este sa nu crezi in ghinion. Pentru ca nu faci decat sa-ti antrenezi mintea sa selecteze ghinionul din situatiile de viata in care te afli. Sa-ti dau un exemplu: acum un an mi-a taiat calea un mare ghinion. Cel putin asa l-am vazut atunci si eram convinsa ca marele ghinion asa va ramane. Un mare ghinion. Si totusi a trecut un an, iar pisica neagra pe care am calcat-o atunci pe coada a naparlit. Mai mult decat atat, privind retrospectiv, pot spune ca intamplarea a insemnat pentru mine, de fapt, un mare noroc. Ca acea intamplare n-a stat pe loc, ci s-a sucit, s-a transformat, s-a lasat influentata de tot restul intamplarilor din viata mea si a devenit mai intai benigna, iar apoi de-a dreptul productiva sI efervescenta. Pot spune acum, ca atunci cand am judecat situatia m-am grabit, m-am gandit doar la momentul acela, pe care il consumam, n-am dat atentie gandului la ziua de maine. Or, asta e marele secret care face din ghinion un aliment atat de perisabil! Ziua de maine!

Sa nu crezi in ghinion! Poate spui ca tu oricum nu crezi, dar gandeste-te de cate ori te trezesti fara chef, de cate ori nu dai o sansa dupaamiezii, serii, doar pentru ca ti-ai propus de la prima inghititura din cafeaua de dimineata ca va fi o zi proasta.  Cand spui “nu am chef azi”, de fapt crezi in ghinion.

Dintre toate parafrazele de genul “Esti ceea ce vezi”, “Esti ceea ce mananci”, “Esti prietenii cu care iesi”, cea mai corecta mi se pare “Esti ceea ce crezi”. Singurele care pot, intr-adevar, sa te transforme, sunt convingerile tale. Nu lucruri auzite, nu pareri imprumutate.

In Femeia de iulie, un efectiv de ensprezece lucratori la revista (redactia plus colaboratorii), au plasat in locuri strategice din acest numar, texte care pun reflectoarele pe convingerile tale personale. Vezi materialul despre libidoul obosit, sau cel despre situatiile complicate care pot fi simplificate cu putina incredere. Vezi interviul care se pune de-a curmezisul ideii de vedeta asa cum e inteleasa la noi. Vezi reportajul despre cei care inca se ascund, supravietuitorii generatiei optzeciste de infectati cu HIV.

Totul are un talc, ramane sa-l descoperi si sa ai o zi frumoasa de dimineata.

Cum imi aparea si mie vinerea trecuta. Dar seara, ceasu’-rau-pisica-neagra mi-au pus gand nebun. Si mi-au ridicat masina din parcare. Pe motiv de parcare oblica, acolo unde regulamentar era sa parchezi in aliniament la trotuar. Iti inchipui toate scenariile cu care m-am alimentat in timp ce cautam masina la ora noua seara, intr-o zona destul de rau famata, iar masin, nicaieri. Cat m-a costat sa recuperez autoturismul prizonier in Aleea Matelotilor? Noua milioane jumate. Mda…

Ghinion ca mi-au ridicat-o! Noroc ca nu mi-au furat-o!

Sa ai o luna importanta. Si norocoasa. Pune-ti in cap si asa o sa fie, ca norocul si-l face omul cu mintea lui.

Zilele astea

Ce nu-mi place: ca s-a ferecat drumul pe la Orhideea.

Ce-mi place: ca merg mai mult pe jos. Dupa gara infig masina unde vad cu ochii primul loc liber si o iau la pas. Cred ca de la campania Itsy Bitsy mi se trage cu kitul lor de miscare cu tot.

Ce nu-mi place: taximetristul din spatele ambulantei. El exista intotdeauna. Sta pitit pe dupa masini cuminti si, la primul ninonino de salvare, tasneste dintre coloane si isi agata un carlig nevazut de usile albe. Devine una cu salvarea si impreuna despica sirurile de indelung-statatori-la-semafor.

Ce nu-mi place: ca la scoala cu fi-mea nu mai tine. Trebuie sa merg cu metroul. Asa ca portia de Itsy Bitsy s-a taiat dramatic.

Ce-mi place: zoom tv. La nebunie. Mi l-as pune pe cablu acasa. E cel mai relaxant post tv. Tin minte ca la clinica unde-mi plimbam marsupiul numarul 2 ma uitam, e drept, mai stresata, la Monopoly tv. Dar nu se compara. Pentru zoom tv merita sa pierzi metroul.

Ce-mi place: ca, fara sa ma gandesc de ce, fara sa iau, constient, hotarari, imi schimb obiceiurile. Omul cred ca are calitatea asta. Sa fenteze in mod natural monotonia. Asa ca dimineata nu mai deschid televizorul pe Razvan si Dani. Pur si simplu nu-mi mai vine. Ma simt intreaga cu televizorul inchis. Sau deschis pe Oraselul lenes.

Ce nu-mi place: ca Roby Putrezitu’ si-a luat-o si in dimineata asta de la Sportacus.

Ce-mi place: ca  prin geamul rabatat intra peste mine o racoare placuta, sonora (arborele pletos e plin de ciripitoare). Ca ma simt ca un copil tembel, scapat de la scoala, care ia in piept vremea superba de dupaamiaza si nu-i mai trebuie nimic.

Ce nu-mi place: Mircea Geoana. Fizionomia lui, in capul meu, se asociaza puternic cu unul dintre urmaritorii lui Pinochio prin padure. Ori Vulpoiul, ori Cotoiul, ma rog, nu mai stiu care. Dar seamana izbitor. Si de asta orice ar spune (nu mai zic de voce!) nu pot sa ascult.

Ce-mi place: ca am decis acum 5-6 ani sa nu mai merg la vot. Si n-am mai fost. In felul asta m-am asezat cumva in afara cercului si am putut sa contemplu situatia in loc sa ma contaminez cu ea. Din patru-n patru ani, acum din cinci in cinci, se schimba niste oameni dintr-o sala mare si dintr-o alta cladire, tot mare. Par a fi altii, dar de fapt ei se tot rotesc, iar in an electoral devin atat de penibili incat nu mai discerni intre ei si fauna de pe OTV (am ceva cu fauna, nu cu Diaconescu, care e omul cu cel mai mare si mai bine utilizat simt al umorului de la noi). Zilele astea am realizat: daca acum cinci ani nu iesea Base si iesea altu, ce-ar fi fost? N-as fi trait la fel? O, ba da! In ratiunea mea, momita uneori de teorii ale conspiratiei (apropo, cred cu putere ca gripele astea animaliere sunt doar facaturi de mana omeneasca, la fel ca si mai vechiul Ebola), eu cred ca ce se intampla cu o tara nu se intampla pentru ca asa vrea Basescu sau Nastase, sau mesterul Manole. Cred ca masa la care se joaca domino cu destinele lumii stau oameni mult mai mari ca ei. Dar eu, prostimea, ar trebui sa ma zbat, sa ma agit, sa devin partizan, fan, adept. Si sa tot suflu in minuscula mea sfera de influenta ca intr-un balon, cu convingerea ca daca miscam masele sa castige alegerile Vulpoiu si nu Cotoiu, o sa fie altfel. Bleac. Geoana are pungi sub ochi. Basescu e condus de propria furtuna hormonala (ciudat, credeam ca li se intampla doar femeilor in acele zile ale lunii). Crin ma confuzeaza daca ma uit la ochii lui. Sunt tulburi, ca de puber timid, nu-mi dau seama de ce. De Radu Duda… in  poze pare caraghios. Daca il vezi pe viu, daca il auzi, devine rapid interesant. Pentru ca nu te astepti, nu asociezi pozele cu o prezenta de genul asta. apoi interesant se transforma in periculos. Pentru ca e un tip puternic, cu scoala manipularii prin atitudine (si vorbesc aici de teatru). Reuseste. Cand l-am vazut prima oara, am ramas cu ochii la televizor si am ascultat. Lucru mare, foarte rar ascult vreunul dintre eroii de benzi desenate politic. Il vor vota femeile.

Ce nu-mi place: anuntul ca nu functioneaza cardurile bancare in supermarket, cand n-am cash la mine.

UPDATE: Ce nu-mi place: ca Alexandra a inchis geamul fiindca o trage curentul. Si adio racoare, adio ciripitoare. Sunt un copil in ora de matematica, doamna e severa, calculatorul face zgomot ca un frigider stricat.

Ce-mi place: ca vara asta imi da motive sa iau papuci de plastic pentru mare la tot familionul.

Dilema porcina (cu radacini in criza aviara)

De ce e porcina?? E de la porc, sau nu e de la porc? Ecuador, Ucraina, parca si alte tari, au interzis importul de carne de porc, dar autoritatile internationale urla ca nu se ia gripa porcina de la carnea de porc mancata. Se ia din aer… Aha, deci sa stau cat mai departe de guitatori si mai ales sa nu-i las sa stranute spre mine.

O alta problema pe care mi-o pun: daca nu e de porc ci e doar nord-americana, daca e foarte usor de tratat in faza incipienta, daca are simptomele normale unei gripe ca toate gripele, daca tratamentul nu difera de doftoriile cu care te indopi in caz de gripa ordinara… de ce e o gripa speciala??????? Mai exact, ce face gripa nord-americana mai bau-bau decat toate celelalte epidemii de gripa din lume?

S-a gasit, se zice, primul caz de gripa porcina identificat la om in Mexic. E un baietel foarte simpatic, care povesteste cum a dat gripa porcina in el: „aveam capul fierbinte, tuseam pana ma durea gatul si stomacul, n-aveam pofta de mancare.” Lasand tusea la o parte, simptomele par ceva mai blande decat in cazul gripei la romani, unde se lasa cu dureri de muschi, zacut la pat. Ce face primul om depistat cu gripa porcina? Se simte foarte bine!

Fireste, marketingul a inceput sa clocoteasca: Obama a fost in Mexic la trei zile dupa primul caz si a dat mana cu un cunoscut arheolog care a murit a doua zi, se pare, de gripa porcina. Oare il baga pe Obama in carantina?

In Vietnam si Egipt, oamenii nu se tem de gripa porcina, ca se lupta in momentul asta cu gripa aviara. Toti cei infestati cu aviara anul asta au murit.

Pana vine in Romania sa stam la locul nostru, sa tusim cat mai departe unii de altii si sa asteptam providentialul Tamiflu. Vreo 12 milioane de doze unice asteapta, cuminti, sa fie cerute de guverne si oameni prevazatori din toata lumea. Ce bizniz, gripa asta!

Cutremurul a facut gripa porcina

Iesiti repede ca e cutremur!

Eu evaluam rapid temperatura de afara sa stiu daca ma arunc pe usa asa, in tricou, cum eram. Pana la urma sanatatea mi-a fost mai de pret ca viata si mi-am acordat timp sa ma-mbrac. Intre timp ma holbam la lustra, dar lustra nasilor e, probabil, prea teapana pentru seisme sub 7 grade. In sfarsit, ne-am bulucit pe usa toti, cu copilaret cu tot. Vladut, copilul de gradinita al nasilor, un hip-hopper in miniatura, isi urla entuziasmul pe strada: „Cutremur! Primul cutremur din viata mera! Vreau sa-l simt, vreau sa-l simt si eu!” Noi eram brusc prieteni cu toti locatarii din Cotroceni. Care iesisera la poarta, care erau deja in parc… Faceam schimb de impresii si ne uram o noapte linistita. Cam asta am facut de cutremur.

In rest, am avut cel mai frumos Paste pe care mi-l pot aminti. Mai mult ca sigur au fost si altele in copilarie, dar din pacate nu mi le pot aminti acum. O curte plina, ca o tabara de vara. 1 mai se anunta cu mistret si iepure. La acelasi gratar multicolor.

Am zis mistret, n-am zis porc de pe langa casa. Ca mai mult decat cutremurul (pe care oricum nu l-am simtit), ma sperie gripa porcilor din Mexic. Pe care a dus-o vantul si in America. Partea care-mi da fiori e faptul ca se transmite la om. Gata cu cefele, nu mai mancam porc, nu ne mai ascundem sub tocul usii.

Si intr-un caz si in celalalt, murim. De cazul cu tocul usii scrie in Adevarul de azi si nu ti se da nici o sansa: „Nu te aseza sub tocul usii. Vei muri!”

Aberatia din Plaza: Nine West

Ok, m-am intors. Modificata, dar nu genetic. Dimpotriva. Intre timp am vazut Clujul de pe fereastra clinicii de chirurgie plastica a dr. Cornelia Maior. Si l-am mai vazut o data, in graba, pe weekend. L-as vedea mai des, in primul rand pentru ca ador vorba oamenilor, accentual leganat, mieros, de suflet bun. Daca s-ar fi invatat ardeleneste la scoala, m-as fi inscris sigur la cursuri. La Cluj oamenii si cand injura, parca o fac cu tot dragul. Dupa oameni, imi place locul, Clujul vechi, cu cladiri care ma plimba cu gandul prin Cartierul Latin. In sfarsit, ma bucur ca doar pe-acolo am fost si n-am intrat in zonele mai tinere ale orasului. Deci m-am intors. Bucurestiul nu ma duce cu gandul in zone fericite. Cladirile socialiste, bulevardele socialiste, casa poporului, mutantul socialist care rade-n soare, socialismul e atat de prezent, in fiecare placa de prefabricate, gri si patata de ploi, a fiecarui bloc sinistru… Ah, ce varza arhitecturala, ce cladiri de birouri facute din geamuri si otel in care se reflecta balcoanele strambe cu prosoape atarnate pe sarma, langa care mai gasesti o cladire veche, glorioasa pe vremuri, in prezenta mucegaita si cu viitorul curmat de o bulina rosie. Ah, cat ma agreseaza vizual Bucurestiul, cat ma bucur ca mai exista Parcul Herastrau si leaganele din parculetul de la metrou. Si cat imi tihneste ca nu locuiesc in Bucuresti, ca nu aud tramvaiul, ca nu vad cortul de nunta intre blocuri, ca nu adulmec tevile de esapament cand deschid geamul seara. Deci m-am intors si-am observat ca a mai rasarit un magazin. In Plaza. Si aveam ceva de comentat. Erau acolo niste incaltari la pretul de 5500 de lei noi. Adica cinzes’cinci de milioane vechi. M-am apropiat de vitrina, nu ma inselasem, pentru ca langa ele, erau alte sandale cu toc la 40 si ceva de milioane. Am vrut sa intru si sa rad putin de ei. A fost primul impuls. Sa bag capul pe usa si sa-i iau la misto. Dar ce vina aveau vanzatoarele? In plus, mai e si criza… de ce sa le pun eu sare pe rani? Si totusi. In Plaza? Acolo unde-s Mango si Zara si alte branduri civilizate? Cum sa pui la vanzare in Plaza sandale de 60 de milioane? Ce simt alterat al realitatii l-a facut pe intreprinzator sa creada ca un mall de larg consum, as zice, poate gazdui cu respect un magazin nu de lux, ci luxissim! Ce fiinta care ar avea de spart 100 000 lei noi pe tzoale intr-o zi, s-ar duce in Plaza sa-si satisfaca aceasta nevoie? Sigur ar lua Lufthansa pana la Milano si ar bate-n lung si-n lat Via della Spiga in cautare de fashion la preturi cu capul pe umeri. Eventual reduse. Ba, baieti, sau fetelor de la nain uest din Plaza, voua nu vi se par jenante sandalele alea de altfel frumos colorate? Nu e locul lor acolo, printre vanzatoare incurcate, cu radioul dat tare. Daca ati fost afara, intr-un magazin de lux, ati vazut ca acolo e atmosfera exclusivista. Exact, sa auda si urechiusele voastre care au incurcat afacerea: EXCLUSIVISTA! Oamenii cu portofelul razgaiat asta cauta atunci cand scot multe zerouri de pe card. Stiti voi, in caz ca ati vazut pe-afara, magazinele acelea cu geamuri inalte, fumurii, cu flori, scari, obiecte de arta, cu barbati inalti si frumosi la costum care asteapta sa-ti deschida usa si fete impecabile care-ti stau la dispozitie pentru consiliere. Alta bizarerie: in conditiile in care pe orice site de shopping poti sa-ti alegi dintr-o gama impresionanta de incaltari Nine West si toate la pana-n 90 de euro!!!!!!!!, de ce ai da 1300 de euro pe o pereche luata din Plaza?? A, si vorbesc de 90 de euro fara reducere, sandale din colectia noua! www.ninewest.com La reduceri poti sa-ti iei trei perechi de pantofi Nine West cu 75 de euro!! Fireste, afara. Aberant, aberant. Cam asta. A, si despre 1 aprilie… Ce sa zic, nu mai face lumea poante ca atunci cand eram eu mica… De 1 martie nu mai poarta fetitele martisoare… Eu aveam sortuletul plin de mutunachi si de-abia asteptam sa-l ciurui cu ace de siguranta. Martisoarele erau pentru noi ca niste decoratii, ne erau dragi. Acum fiica-mea de-abia a pus un martisor in piept in prima zi. Pe 2 martie nu mai era la locul lui. Iar despre 1 aprilie nu cred ca stie mare lucru. Ce descurajant… Totusi, poate-si fac farse la scoala azi. M-as bucura.