inca una si gata

14dream04

Abstract City (http://niemann.blogs.nytimes.com)

Multe dintre ilustratiile lui Cristoph Newmann au sfarsit demn si in repetate randuri  pe coperta New York Times. Astea de mai jos nu. Sunt doar foarte funny.

Funny is the new smart 😉

Viata ca o prada vs viata ca o nada

Aseara am fost la un eveniment. Am tusit. M-am uitat in jur cu vinovatie, sa-mi dau seama daca raceala pe care o am de ceva vreme (am vazut la televizor care-s semnele, sigur e o raceala) ma va stigmatiza, ma va lovi cu pietre, ma va exclude din multimea imbracata „lovely elegant”. Nu, era semiintuneric, nu m-a vazut nimeni. Provocarea cea mai mare a fost, insa, cand am simtit cum imi urca pana in varful nasului, acidulat si rautacios, periculos si inevitabil, rascolitor si furtunos, STRANUTUL. Am incercat toate metodele de presopunctura anti-declansare pe care le stiam (in cerul gurii, sub nas, in barba). Degeaba, stranutul-fara-batista-de-unica-folosinta s-a produs. Niciodata nu m-am simtit mai vinovata de o actiune voluntara a mea, cum m-am simtit acum, de o actiune cu totul involuntara. Nu trebuia, nu trebuia, de ce-am facut asta si cum as putea sa schimb? Asa ma caiam in timp ce cateva grupuri inconjuratoare intorsesera capul spre mine. Curios popor, romanul… Un stranut in vremuri de gripa porcina e ultimul lucru spre care ar trebui sa intorci capul, fata, ochii, nasul. Si totusi, mi se pare, romanul pune curiozitatea inaintea instinctului de supravietuire…

Panica are efect tranchilizant asupra ratiunii. Inainte de eveniment, dar tot pe inserat, m-am pierdut pe strazi. In masina, fireste, cu muzica la maxim, fireste, caldura pornita, fireste, dar m-am pierdut. Inauntru totul era confortabil, personal, afara numai semne cu drum infundat si cu interzis. Am luat-o aiurea si nerational, dupa alte masini sperand ca ma vor scoate undeva, intr-un loc cunoscut. Am deschis geamul cu o intrebare: Nu va suparati, cum ies spre Militari de aici? Si l-am inchis repede dupa ce am primis raspuns: Pai… nu prea aveti cum…

Haha, sunt momente in viata cand simt ca joc intr-un film care nu e neaparat de Oscar if you know what I mean. Sunt momente in care ma amuza incurcaturile in care intru. Si atunci cand incep sa ma amuz, imi dau seama ca am reusit sa ma detasez, deci sa invat ceva din ele.

Poti sa traiesti fara sa rezonezi cu universul din jurul tau, poti sa existi pur si simplu, tu si preocuparile tale, hobbyurile tale, placerile tale, incapatanarile tale, orgoliile tale, etc. Le tarasti dupa tine pe oriunde treci, fara sa te gandesti ca treci… Sau poti sa traiesti in rezonanta cu universul, sa va afectati reciproc, sa va modificati, sa va fascinati reciproc. Sa il iei dupa tine pe oriunde treci. Iar la momentul asta viata mea e unul dintre cele mai fascinante lucruri la care am luat vreodata parte. Cumva e ca si cum toate lucrurile din jurul meu imi vorbesc (nu, nu aud voci, nu vad aure, doar mi-am deschis emotiile spre tot ce ar putea ele patrunde). Nici macar nu pot sa spun ca inteleg. A intelege e rezultatul unei judecati. Pur si simplu vad. Si lucrurile pe care le vad ma misca, ma modifica. E ca si cum zilele ar fi o ploaie de revelatii la care, pana acum, n-am deschis ochii. Am inceput sa vad foarte clar, in oameni, gradul de incrancenare si imi dau seama: cu el se masoara fericirea si puterea noastra de a iubi.

Daca scapi de incrancenare, daca scapi de frica, daca te impaci cu partea ta nevazuta, daca nu-ti mai e teama ca gresesti si intelegi ca toate lucrurile astea te fac, de fapt, sa te iubesti tu pe tine mai putin, tot mai putin, abia atunci intri in rezonanta cu celelalte lucruri, lucrurile pe care pana atunci le-ai ratat: in esenta, iubirea de sine. Si abia acum inteleg ce inseamna: iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti. Nici n-ai putea iubi cu alta masura decat cu masura cu care te iubesti pe tine. Pentru ca tu esti resursa. Cat te cunosti, doar cu atat poti sa iubesti.

Si un alt drum cu masina, in aceeasi zi, in care am combatut, cu fascinatie, despre iubire: da, acum cred ca stiu ce inseamna sa iubesti de-adevarat. Iubirea care te suge de energie, care te rupe in doua, care te sfasie, iubirea disperata, dorul nebun, dorul dureros, toate astea nu sunt iubire. Toate astea sunt semne ca te iubesti atat de putin pe tine, ca ai atata intunecare pe care nu ti-o poti ierta, ca gazduiesti atatia demoni, incat, atunci cand intalnesti pe cineva in care, in sfarsit, te vezi un om frumos si luminos, n-ai vrea sa pierzi asta. Or, solutia nu e la el, solutia e la tine. Trebuie mai intai sa te vindeci, sa te luminezi din interior, sa te poti iubi… Si atunci ca un prunc care invata sa mearga, care inventeaza, de fapt, mersul, iubirea pentru celalalt vine ca cel mai natural dintre lucruri. Vine sa te imbogateasca, sa-ti dea energie, sa te creasca. Dorul nu mai e in stomac, nu-l mai simti ca pe o greva a foamei. Iubirea adevarata e calma, calda si crescatoare. Si doar cu sufletul sanatos poti sa te bucuri de ea.

Altfel, treci prin lume. Te agiti si treci. In vreme ce lumea e facuta sa o simti. Sa o traiesti.

Si de cand am inceput sa simt lucrurile astea, nu le stiu, doar le simt, am inceput sa simt gustul bucuriei fiecarei zile.

Haha-hapciu.

Cutremurul a facut gripa porcina

Iesiti repede ca e cutremur!

Eu evaluam rapid temperatura de afara sa stiu daca ma arunc pe usa asa, in tricou, cum eram. Pana la urma sanatatea mi-a fost mai de pret ca viata si mi-am acordat timp sa ma-mbrac. Intre timp ma holbam la lustra, dar lustra nasilor e, probabil, prea teapana pentru seisme sub 7 grade. In sfarsit, ne-am bulucit pe usa toti, cu copilaret cu tot. Vladut, copilul de gradinita al nasilor, un hip-hopper in miniatura, isi urla entuziasmul pe strada: „Cutremur! Primul cutremur din viata mera! Vreau sa-l simt, vreau sa-l simt si eu!” Noi eram brusc prieteni cu toti locatarii din Cotroceni. Care iesisera la poarta, care erau deja in parc… Faceam schimb de impresii si ne uram o noapte linistita. Cam asta am facut de cutremur.

In rest, am avut cel mai frumos Paste pe care mi-l pot aminti. Mai mult ca sigur au fost si altele in copilarie, dar din pacate nu mi le pot aminti acum. O curte plina, ca o tabara de vara. 1 mai se anunta cu mistret si iepure. La acelasi gratar multicolor.

Am zis mistret, n-am zis porc de pe langa casa. Ca mai mult decat cutremurul (pe care oricum nu l-am simtit), ma sperie gripa porcilor din Mexic. Pe care a dus-o vantul si in America. Partea care-mi da fiori e faptul ca se transmite la om. Gata cu cefele, nu mai mancam porc, nu ne mai ascundem sub tocul usii.

Si intr-un caz si in celalalt, murim. De cazul cu tocul usii scrie in Adevarul de azi si nu ti se da nici o sansa: „Nu te aseza sub tocul usii. Vei muri!”

Am vazut un reportaj interesant pe Antena 3 in weekend. Si ma mananca tastatura sub degete sa scriu ceva legat de subiect: multinationalele, acesti colosi care te inghit cu tot cu viata personala care de fapt nu e. O sa scriu, dar acum trebuie sa deturnez dansul pe tastatura spre continut de revista.

Un subiect foarte foarte interesant…