Dialogurile noastre de toate zilele

(personaje fata A, baiatul D, tata C, mama L)

D. 2 ani 6 luni si tati. D. calare pe tati.

“Stai, lasa-ma si pe mine ca nu sunt in forma”

“Ba da, tati, esti in forma de cerculet la cap”

D. 2 ani 6 luni vede pantofii lui tati

“Cand erau pantofii aia mici, ii purtam eu”

A. 8 ani jumate si mami inainte de culcare

“Imi spui si mie ceva frumos ca sa nu ma mai gandesc la lucruri urate?”

“Pai la ce lucruri urate te gandesti?”

“Pai… ca o sa mor”.

“Pai si ce simti tu cand te gandesti ca o sa mori?”

“Ma gandesc cum o sa fie cand n-o sa mai stiu nimic.”

“Dar viata si moartea sunt cele mai naturale lucruri, daca n-ar mai muri oamenii n-ar mai fi incaput pe pamant de multa vreme, uite-te in jur cate a realizat omul chiar si asa, trecator cum e el. Viata e un dar, trebuie sa stii sa te bucuri de el. E bine ca iti pui intrebarile astea la 8 ani ca altii traiesc o viata intreaga fara sa se intrebe si fara sa stie sa se bucure. Si fara sa inteleaga cat de importanta e si o singura zi…”

“… mama!”

“Da.”

“Ce bine ca nu m-am nascut fluture”

“De ce spui asta?”

“Pentru ca fluturii traiesc o singura zi”.

A. 8 ani jumate si mami inainte de culcare. A doua zi.

“Mama, ce inseamna EU?”

“Cum adica ce inseamna eu? Inseamna tot ce reprezinti tu.”

“Nuu, da’ EU ce inseamna?

“Ti-am zis. Tot ce tine de tine. Tot ce reprezinti”

“Stiu ca ce reprezint… Dar EU. Ce inseamna EU?”

“Nu inteleg… Hai sa dormim.”

Anunțuri

Close your eyes and count to ten

Henry Miller (stramt si patrunzator)

Nu citesc proza contemporana romaneasca. Nu am timp, nu am motivatie si mi se pare ca ce se scrie in zilele noastre e, cumva, periferic, nu reuseste sa intalneasca literatura adevarata. A! Si pornografic. Cu cat mai multe cuvinte porcoase, cu atat mai smecher si mai high autorul/autoarea.

Mi-a picat in maini prin gestul editurii Trei, un roman neasteptat, Opus Pistorum, un text plimbat mai mult pe sub mana si descoperit destul de recent, al lui Henry Miller. Personal, nu am mai citit ceva asemanator. Poate doar vestita Povestea Povestilor a lui Creanga m-a lasat cu ochii la fel de mari prin clasa a sasea.

Dar aici e altceva, e proza instinctelor animalice, e Cartea Cartilor scrisa direct din cearceafurile mestecate de cele mai crude pofte. Si totusi, printre cuvinte bine patrunse de toate fluidele omenesti posibile, Henry Miller face loc (stramt si patrunzator) unei rare sensibilitati, talentului, artei.

E o carte insuportabila, dar daca duci actul pana la capat, s-ar putea sa ai parte de una dintre cele mai faine lecturi vreodata.

Curaj!

Garantez ca o sa razi cu lacrimi uneori (nu ca proza ar fi una hazoasa neaparat, ci mai degraba ca reactie la surpriza.

BUT…

i don’t guarantee that you will still respect yourself in the morning :D))))))))))))))

This is myth. Michael Jackson

O alegere mai buna nu se putea. Dupa o lunga perioada de vazut la cinema numai filme de animatie in combinatie cu perechea dubioasa si obositoare de ochelari 3 d, am mers weekendul asta la filmul care a stors din Michael tot ce se mai putea stoarce. „This is It”. Au fost momente cand imi venea sa aplaud, au fost momente cand imi venea sa strig ca pe stadion „Bine Maicaaaal!”, au fost momente cand ma facea sa zambesc bucuria ca vad de aproape, neregizat, un geniu muzical. Exista cantareti si exista unii ca Michael Jackson. Nu stiu cati or fi, dar el sigur este. A fi geniu inseamna a avea o perceptie TOTAL diferita asupra unui lucru pe care il percep, de altfel, toti ceilalti. Si Michael nu era cantaret. Nici dansator. El avea o relatie cu muzica. Era el si sunetul, el si vibratia, nu canta ci se manifesta in cel mai natural mod al lui cu putinta. Asta daca lasam la o parte faptul ca la cei 50 de ani ai lui plus suferintele fizice, plus dependenta de pastile, se misca la fel de bine ca trupa de dansatori bestiali care aveau cel mult jumatate din varsta lui.

Gestul cu care prindea, gratios,  sunetul in varful degetelor, ca intr-o pipeta, apoi il picura mai departe, vocea pe care o elibera doar ca s-o materializeze in miscari numai si numai ale lui, unice precum amprentele, totul te facea sa ramai in admiratie, fara sa incerci sa intelegi, doar sa fii multumit ca iei parte la asa ceva, ca te-ai imbogatit cu o experienta pe care i-o datorezi numai lui.

Pana la urma, pentru el, era o joaca de copil. Daca melodia il trantea pe jos si-i agita picioarele in aer, sau ii smucea mainile ca si cum n-ar fi fost ale lui, sau ii insfaca semi-obscen, semi-infantil slitul pantalonilor disco, el nu asculta de altcineva decat de melodie…

Chiar cred ca Michael a fost un copil care a refuzat sa creasca. La noile filmari pentru Thriller, cuibarit in spatele omului de la computer, Michael  sugea cu zgomot dintr-o acadea pe bat… Chiar cred ca statea in pat cu baieteii doar ca sa se uite la filme si sa manance dulciuri, ca si cum el insusi era de varsta lor. Chiar cred ca era prea bun si prea fraier, prea credul si prea plin de iubire, cat sa se lase infrant de profitorii din jurul lui.

In rest, o modestie rara, cum pot sa aiba numai oamenii pentru care lucrurile bune vin natural. Michael, sau cel putin asa l-am vazut eu timp de doua ore, nu se straduia sa arate staffului lui ca el e Michael Jackson. Era pur si simplu si se bucura ca un pusti cand il mangai pe crestet, atunci cand cei treizeci de oameni, sau cati or fi fost, care asistau la repetitii aplaudau frenetic. Stia sa-si ceara scuze, iar cand cerea un lucru cat de mic, „Da sunetul mai incet”, nu uita sa spuna si un „God bless you”. Cand cerea ceva mai mult de la dansatori sau de la ceilalti, nu uita sa adauge „With love. Do it with love”.

Si mesajul care a devenit banal: Aveti grija de planeta, in gura lui suna atat de sincer. „Time is up…” Trebuie sa ne grabim…

N-am purtat niciodata insigne cu Michael, nu m-am tuns ca el (desi as putea :)), nu am exersat la oglinda moonwalk, nu i-am ascultat niciodata un album cap coada. Amintirile mele legate de el se pierd prin copilarie. Si totusi ma bucur ca n-am ratat „This is It”, ca m-a prins si ca am simtit acelasi lucru cu unul dintre oamenii care i-au stat aproape la repetitii si care dupa una dintre interpretarile lui din toti rarunchii a spus emotionat:

„There’s some genius stuff happening here!”

Zilele astea

Ce nu-mi place: ca s-a ferecat drumul pe la Orhideea.

Ce-mi place: ca merg mai mult pe jos. Dupa gara infig masina unde vad cu ochii primul loc liber si o iau la pas. Cred ca de la campania Itsy Bitsy mi se trage cu kitul lor de miscare cu tot.

Ce nu-mi place: taximetristul din spatele ambulantei. El exista intotdeauna. Sta pitit pe dupa masini cuminti si, la primul ninonino de salvare, tasneste dintre coloane si isi agata un carlig nevazut de usile albe. Devine una cu salvarea si impreuna despica sirurile de indelung-statatori-la-semafor.

Ce nu-mi place: ca la scoala cu fi-mea nu mai tine. Trebuie sa merg cu metroul. Asa ca portia de Itsy Bitsy s-a taiat dramatic.

Ce-mi place: zoom tv. La nebunie. Mi l-as pune pe cablu acasa. E cel mai relaxant post tv. Tin minte ca la clinica unde-mi plimbam marsupiul numarul 2 ma uitam, e drept, mai stresata, la Monopoly tv. Dar nu se compara. Pentru zoom tv merita sa pierzi metroul.

Ce-mi place: ca, fara sa ma gandesc de ce, fara sa iau, constient, hotarari, imi schimb obiceiurile. Omul cred ca are calitatea asta. Sa fenteze in mod natural monotonia. Asa ca dimineata nu mai deschid televizorul pe Razvan si Dani. Pur si simplu nu-mi mai vine. Ma simt intreaga cu televizorul inchis. Sau deschis pe Oraselul lenes.

Ce nu-mi place: ca Roby Putrezitu’ si-a luat-o si in dimineata asta de la Sportacus.

Ce-mi place: ca  prin geamul rabatat intra peste mine o racoare placuta, sonora (arborele pletos e plin de ciripitoare). Ca ma simt ca un copil tembel, scapat de la scoala, care ia in piept vremea superba de dupaamiaza si nu-i mai trebuie nimic.

Ce nu-mi place: Mircea Geoana. Fizionomia lui, in capul meu, se asociaza puternic cu unul dintre urmaritorii lui Pinochio prin padure. Ori Vulpoiul, ori Cotoiul, ma rog, nu mai stiu care. Dar seamana izbitor. Si de asta orice ar spune (nu mai zic de voce!) nu pot sa ascult.

Ce-mi place: ca am decis acum 5-6 ani sa nu mai merg la vot. Si n-am mai fost. In felul asta m-am asezat cumva in afara cercului si am putut sa contemplu situatia in loc sa ma contaminez cu ea. Din patru-n patru ani, acum din cinci in cinci, se schimba niste oameni dintr-o sala mare si dintr-o alta cladire, tot mare. Par a fi altii, dar de fapt ei se tot rotesc, iar in an electoral devin atat de penibili incat nu mai discerni intre ei si fauna de pe OTV (am ceva cu fauna, nu cu Diaconescu, care e omul cu cel mai mare si mai bine utilizat simt al umorului de la noi). Zilele astea am realizat: daca acum cinci ani nu iesea Base si iesea altu, ce-ar fi fost? N-as fi trait la fel? O, ba da! In ratiunea mea, momita uneori de teorii ale conspiratiei (apropo, cred cu putere ca gripele astea animaliere sunt doar facaturi de mana omeneasca, la fel ca si mai vechiul Ebola), eu cred ca ce se intampla cu o tara nu se intampla pentru ca asa vrea Basescu sau Nastase, sau mesterul Manole. Cred ca masa la care se joaca domino cu destinele lumii stau oameni mult mai mari ca ei. Dar eu, prostimea, ar trebui sa ma zbat, sa ma agit, sa devin partizan, fan, adept. Si sa tot suflu in minuscula mea sfera de influenta ca intr-un balon, cu convingerea ca daca miscam masele sa castige alegerile Vulpoiu si nu Cotoiu, o sa fie altfel. Bleac. Geoana are pungi sub ochi. Basescu e condus de propria furtuna hormonala (ciudat, credeam ca li se intampla doar femeilor in acele zile ale lunii). Crin ma confuzeaza daca ma uit la ochii lui. Sunt tulburi, ca de puber timid, nu-mi dau seama de ce. De Radu Duda… in  poze pare caraghios. Daca il vezi pe viu, daca il auzi, devine rapid interesant. Pentru ca nu te astepti, nu asociezi pozele cu o prezenta de genul asta. apoi interesant se transforma in periculos. Pentru ca e un tip puternic, cu scoala manipularii prin atitudine (si vorbesc aici de teatru). Reuseste. Cand l-am vazut prima oara, am ramas cu ochii la televizor si am ascultat. Lucru mare, foarte rar ascult vreunul dintre eroii de benzi desenate politic. Il vor vota femeile.

Ce nu-mi place: anuntul ca nu functioneaza cardurile bancare in supermarket, cand n-am cash la mine.

UPDATE: Ce nu-mi place: ca Alexandra a inchis geamul fiindca o trage curentul. Si adio racoare, adio ciripitoare. Sunt un copil in ora de matematica, doamna e severa, calculatorul face zgomot ca un frigider stricat.

Ce-mi place: ca vara asta imi da motive sa iau papuci de plastic pentru mare la tot familionul.

Aberatia din Plaza: Nine West

Ok, m-am intors. Modificata, dar nu genetic. Dimpotriva. Intre timp am vazut Clujul de pe fereastra clinicii de chirurgie plastica a dr. Cornelia Maior. Si l-am mai vazut o data, in graba, pe weekend. L-as vedea mai des, in primul rand pentru ca ador vorba oamenilor, accentual leganat, mieros, de suflet bun. Daca s-ar fi invatat ardeleneste la scoala, m-as fi inscris sigur la cursuri. La Cluj oamenii si cand injura, parca o fac cu tot dragul. Dupa oameni, imi place locul, Clujul vechi, cu cladiri care ma plimba cu gandul prin Cartierul Latin. In sfarsit, ma bucur ca doar pe-acolo am fost si n-am intrat in zonele mai tinere ale orasului. Deci m-am intors. Bucurestiul nu ma duce cu gandul in zone fericite. Cladirile socialiste, bulevardele socialiste, casa poporului, mutantul socialist care rade-n soare, socialismul e atat de prezent, in fiecare placa de prefabricate, gri si patata de ploi, a fiecarui bloc sinistru… Ah, ce varza arhitecturala, ce cladiri de birouri facute din geamuri si otel in care se reflecta balcoanele strambe cu prosoape atarnate pe sarma, langa care mai gasesti o cladire veche, glorioasa pe vremuri, in prezenta mucegaita si cu viitorul curmat de o bulina rosie. Ah, cat ma agreseaza vizual Bucurestiul, cat ma bucur ca mai exista Parcul Herastrau si leaganele din parculetul de la metrou. Si cat imi tihneste ca nu locuiesc in Bucuresti, ca nu aud tramvaiul, ca nu vad cortul de nunta intre blocuri, ca nu adulmec tevile de esapament cand deschid geamul seara. Deci m-am intors si-am observat ca a mai rasarit un magazin. In Plaza. Si aveam ceva de comentat. Erau acolo niste incaltari la pretul de 5500 de lei noi. Adica cinzes’cinci de milioane vechi. M-am apropiat de vitrina, nu ma inselasem, pentru ca langa ele, erau alte sandale cu toc la 40 si ceva de milioane. Am vrut sa intru si sa rad putin de ei. A fost primul impuls. Sa bag capul pe usa si sa-i iau la misto. Dar ce vina aveau vanzatoarele? In plus, mai e si criza… de ce sa le pun eu sare pe rani? Si totusi. In Plaza? Acolo unde-s Mango si Zara si alte branduri civilizate? Cum sa pui la vanzare in Plaza sandale de 60 de milioane? Ce simt alterat al realitatii l-a facut pe intreprinzator sa creada ca un mall de larg consum, as zice, poate gazdui cu respect un magazin nu de lux, ci luxissim! Ce fiinta care ar avea de spart 100 000 lei noi pe tzoale intr-o zi, s-ar duce in Plaza sa-si satisfaca aceasta nevoie? Sigur ar lua Lufthansa pana la Milano si ar bate-n lung si-n lat Via della Spiga in cautare de fashion la preturi cu capul pe umeri. Eventual reduse. Ba, baieti, sau fetelor de la nain uest din Plaza, voua nu vi se par jenante sandalele alea de altfel frumos colorate? Nu e locul lor acolo, printre vanzatoare incurcate, cu radioul dat tare. Daca ati fost afara, intr-un magazin de lux, ati vazut ca acolo e atmosfera exclusivista. Exact, sa auda si urechiusele voastre care au incurcat afacerea: EXCLUSIVISTA! Oamenii cu portofelul razgaiat asta cauta atunci cand scot multe zerouri de pe card. Stiti voi, in caz ca ati vazut pe-afara, magazinele acelea cu geamuri inalte, fumurii, cu flori, scari, obiecte de arta, cu barbati inalti si frumosi la costum care asteapta sa-ti deschida usa si fete impecabile care-ti stau la dispozitie pentru consiliere. Alta bizarerie: in conditiile in care pe orice site de shopping poti sa-ti alegi dintr-o gama impresionanta de incaltari Nine West si toate la pana-n 90 de euro!!!!!!!!, de ce ai da 1300 de euro pe o pereche luata din Plaza?? A, si vorbesc de 90 de euro fara reducere, sandale din colectia noua! www.ninewest.com La reduceri poti sa-ti iei trei perechi de pantofi Nine West cu 75 de euro!! Fireste, afara. Aberant, aberant. Cam asta. A, si despre 1 aprilie… Ce sa zic, nu mai face lumea poante ca atunci cand eram eu mica… De 1 martie nu mai poarta fetitele martisoare… Eu aveam sortuletul plin de mutunachi si de-abia asteptam sa-l ciurui cu ace de siguranta. Martisoarele erau pentru noi ca niste decoratii, ne erau dragi. Acum fiica-mea de-abia a pus un martisor in piept in prima zi. Pe 2 martie nu mai era la locul lui. Iar despre 1 aprilie nu cred ca stie mare lucru. Ce descurajant… Totusi, poate-si fac farse la scoala azi. M-as bucura.

Twitter in jail :)

Sau de ce nu cred ca moare hartia.

citeam azi pe unul dintre blogurile de dimineata, adica pe petreanu, despre hartie si internet si mi-am dat seama si mai mult decat imi dadusem deja seama, ca hartia n-are cum sa moara. Da, accidentul aviatic a ajuns pe net mai repede decat pe TV, dar e normal!

dintotdeauna a fost Poiana lui Iocan, a fost radio-sant, au fost bisericutele, au fost zvonerii si raspandacii… Toate astea s-au mutat pe net. E doar una dintre ocupatiile normale ale omenirii exercitata conform noilor tehnologii. Dar in memoria colectiva a tuturor exista diferenta intre oficial si neoficial. In Poiana lui Iocan informatia poate fi oricat de exacta. E neoficiala. Deci are incarcatura subiectiva, sau ar putea avea. Ca orice barfa. Insa omul nu va renunta la hartie, pentru ca adanc in mintea lui exista sigiliul si parafa, exista pergamentul, exista scrisul in piatra, exista papirusul, exista toate lucrurile astea carora, de-a lungul existentei sale le-a dat ascultare.

Inconstient, omul se va indrepta intotdeauna spre cuvantul pe hartie ca spre o autoritate pe care pixelii nu i-o pot fura.

Sigur, de partea cealalta, ametita de putere, hartia si-a ridicat de atatea ori fustele in cap (mai ales cand in capul ei scrie Libertatea), incat constient, omul i-a mai luat din puteri. Si a trecut cu tastatura si mouse pe internet. Dar ma intorc la ce am spus la inceput. Avem sapata in memoria colectiva autoritatea hartiei si a pietrei. Pentru ca vointa de supravietuire a noastra s-a tradus dintotdeauna si prin dorinta de a lasa o urma pe pamant. Puscariasii (am vazut asta ultima oara in inchisoarea Suspinelor din Venetia) isi insemneaza trecerea in zidurile celulei si pun pariu ca si daca ar avea  laptop, deci, virtual, munti de hartie, tot n-ar rezista tentatiei de a-si lasa numele scris undeva, pe pereti.

E frumos ca a venit internetul, e simplu si ne infrateste, el va creste si mai mult, dar undeva, in noi, va ramane teama ca, fiind un lucru pe care nu-l poti atinge, nici nu-i poti acorda increderea finala.

Oricat l-am iubi, oricate bloguri i-am inchina, oricate forumuri, chaturi, flickruri, twitteruri, internetul nu va fosni niciodata.