Twitter in jail :)

Sau de ce nu cred ca moare hartia.

citeam azi pe unul dintre blogurile de dimineata, adica pe petreanu, despre hartie si internet si mi-am dat seama si mai mult decat imi dadusem deja seama, ca hartia n-are cum sa moara. Da, accidentul aviatic a ajuns pe net mai repede decat pe TV, dar e normal!

dintotdeauna a fost Poiana lui Iocan, a fost radio-sant, au fost bisericutele, au fost zvonerii si raspandacii… Toate astea s-au mutat pe net. E doar una dintre ocupatiile normale ale omenirii exercitata conform noilor tehnologii. Dar in memoria colectiva a tuturor exista diferenta intre oficial si neoficial. In Poiana lui Iocan informatia poate fi oricat de exacta. E neoficiala. Deci are incarcatura subiectiva, sau ar putea avea. Ca orice barfa. Insa omul nu va renunta la hartie, pentru ca adanc in mintea lui exista sigiliul si parafa, exista pergamentul, exista scrisul in piatra, exista papirusul, exista toate lucrurile astea carora, de-a lungul existentei sale le-a dat ascultare.

Inconstient, omul se va indrepta intotdeauna spre cuvantul pe hartie ca spre o autoritate pe care pixelii nu i-o pot fura.

Sigur, de partea cealalta, ametita de putere, hartia si-a ridicat de atatea ori fustele in cap (mai ales cand in capul ei scrie Libertatea), incat constient, omul i-a mai luat din puteri. Si a trecut cu tastatura si mouse pe internet. Dar ma intorc la ce am spus la inceput. Avem sapata in memoria colectiva autoritatea hartiei si a pietrei. Pentru ca vointa de supravietuire a noastra s-a tradus dintotdeauna si prin dorinta de a lasa o urma pe pamant. Puscariasii (am vazut asta ultima oara in inchisoarea Suspinelor din Venetia) isi insemneaza trecerea in zidurile celulei si pun pariu ca si daca ar avea  laptop, deci, virtual, munti de hartie, tot n-ar rezista tentatiei de a-si lasa numele scris undeva, pe pereti.

E frumos ca a venit internetul, e simplu si ne infrateste, el va creste si mai mult, dar undeva, in noi, va ramane teama ca, fiind un lucru pe care nu-l poti atinge, nici nu-i poti acorda increderea finala.

Oricat l-am iubi, oricate bloguri i-am inchina, oricate forumuri, chaturi, flickruri, twitteruri, internetul nu va fosni niciodata.

Anunțuri

Update: Pavilionul se intoarce. + Salata verde.

Asa. Voi continua prezentarea actiunii din filmul de lung metraj „Pavilion” pana la ultima floricica de porumb. Aseara am trecut pe langa deja familiarul (mie) Centru de cultura contemporana Pavilion Unicredit si am constatat din nou vidul. Ba nu, era si un indi-vid la ceva ce semana a ghiseu, care casca in gol. Cand am reusit sa ma strecor in masina si sa mai arunc un ochi in incinta, mi-am dat seama ca individul era de fapt o fata tunsa scurt, cu barba infasurata intr-un fular si cu obrazul in palma. Atitudine artistica, daca n-ar fi cascat continuu. Am plecat mai departe, multumita ca metrul de croitorie vopsist in alb si atarnat in tavan pe post de arta contemporana e la locul lui. Deja simt ca m-am atasat de el.

Dumneavoastra, doamna Lia, daca-mi dati voie sa va spun asa, nu va enervati? Nu pe mine, ca eu n-am nicio vina. Si nici pe fata care casca. Pe ea doar a invins-o singuratatea.

Cand fac dreapta pe Titulescu, imi face semn pe dreapta o reclama la McDonalds. Un panou lung si ingust pe care se intinde o mare salata. Dar cum sa zic… salata e ceva verde prafuit, care seamana mai degraba cu o mana de alge dantelate, amenintatoare. Sub iarba de mare scrie: Ceva proaspat in fiecare zi (sau asa ceva). Zau? Daca tot v-a placut sloganul asta nu puteati sa puneti deasupra lui o poza cu o femeie iesind din valuri? Era mai dezirabila ca produs proaspat de zi cu zi decat frunzele vestede si neinspirat de mari de pe panou. Zic si eu. Ca s-a aglomerat din nou traficul (o fi de bine?) si ma plictisesc la semafoare.

Hi five!

O lume fara beep-uri, in care veti gasi…

Consiliul a sesizat, în general în audiovizual, o degradare fără precedent a conţinutului TV.

Asa zice paginaluiobae in postul despre emisiunea Acces direct care a fost prinsa fara bilet si amendata. Uite ca dupa atatea numere de circ ale faimoase trupe a CNA-ului, in sfarsit sunt de acord cu ei. Sesizez alaturi de consiliul suprem de aparare a audiovizualului o degradare fara precedent a continutului tv. Nu urmaresc toate emisiunile carora, daca ma gandesc bine, le-a dat tonul Prima TV. Dar apuc sa vad, cred, toate promo-urile reality show-urilor televizate. Si de cand le vad mi-am imbogatit vocabularul considerbil. Pe langa cuvintele invatate (de exemplu, am aflat ca unui barbat proaspat inselat cu altul mai tanar i se mai poate spune si „borhot”), mai am si unele nedumeriri (nu inteleg pe ce baza sunt folosite beep-urile si care e filtrul aplicat.) De exemplu, in sintagma „panarama dracului”, cuvantul „panarama” este liber exprimat, in vreme ce cuvantul „dracului” este acoperit de beep. La fel se aud lucrurile si in expresii ca: „nenorocita dracului”, curva dracului”. Relatiile dintre barbat si femeie, asa cum sunt zugravite la televizor in 99 % din emisiunile inspirate din viata (n-am zis 100% pentru ca inca mai exista Din Draaaaagoste), sunt niste ciocniri pline de ura, sfidare, injuraturi, soacre, amante, curve, pe ma-ta, pleaca, fa, d-aici…, femei care se pipaie singure pe sutien si ne ganguresc de ce se simt siexi… Ciocniri la care , de obicei, asista copii. Care copii acum isi fac bagajul pentru viata.

Nici n-ar trebuie pur si simplu interzise astfel de emisiuni. Nu merita sa devina ele strugurii acri ai teveului. Cred ca ar trebui tinute niste traininguri, facute niste studii, convinse televiziunile ca se poate si altfel. Ca lumea poate face audienta si daca-i dai altceva. Relatii, reality, combinatii, talente, dar nu luate toate (chiar toate!) de la limita de jos a trairilor umane. Nu doar poluarea poate face rau copiilor nostri. Nu doar faptul ca resursele naturale ale planetei sunt risipite. Ci si lectiile de viata pe care le primesc de mici. Dar nu vreau sa vorbesc doar despre raul pricinuit copiilor. Nici oamenii mari nu scapa nemodificati de aceasta degradare a televizorului. Si incet incet, incep sa se jeneze de cuvintele frumoase pe care le stiau. De ce sa traim frumos, cand e cool sa traim porcos, libidinos, gross?

Sa te vad acu’ domnu Cenea..

Ai constatat, ai amendat.

And then what?

Stimata Doamna Lia Perjovschi, stimata Galerie Unicredit

Pe strada cea aglomerata, unde eu ca prin farmec imi parchez masina, am vazut lume noua. Si m-am dat mai aproape sa vad mai bine. Dar cu cat ma apropiam, cu atat pricepeam mai greu. In Piata Victoriei, in continuarea Bancii Unicredit, s-a mai deschis ceva ce ar putea semana a banca (tot Unicredit), doar ca dincolo de sigla lor din geam, pe un afis mare, alb scrie la modul cel mai serios CURATOR: LIA PERJOVSCHI. Desi frecventez mai des banci decat galerii de arta, tot m-a incurcat alaturarea dintre curator si banca. Asa ca am cercetat mai departe si m-a mai luminat un cuvant: STATEMENT…. Ma rog… Apoi ochii mei au tras o raita rapida dincolo de geamuri si au semnalat: ceva ce seamana cu o expozitie, ciorchini de fotografii mici lipite de pereti albi, alti pereti albi in cea mai mare parte goi, o masa, trei tricouri pe o sarma, ceva cu Obama pe unul dintre ele (hm, mult prea neoriginal, tricourile cu Obama s-au fumat de mult), un Obiect Suspendat Neidentificat (un zigzag din bete atarnat de tavan), niste scaune, oameni asezati pe ele, mai ales un tanar cu o sapca de stofa, very British.Tavanul, nefinisat, cu tevi, sarme si neoane. Undeva scrie mic: Centrul de Arta si Cultura Contemporana Unicredit. Aha, deci sigla din geam nu era uitata si ea acolo, era cu un scop. Banca are centru de arta si curator. Sau poate a inchiriat. Nu, ca scrie Centrul Unicredit. Mai sa fie… Am intors cateva zile la rand capul dupa aceasta noua aparitie in peisajul din Victoriei. Azi am dat un search pe net ca sa vad cum stau lucrurile oficial. Am aflat ca: „Pentru prima data in ultimii 20 de ani o banca devine centru de arta”. Cam nasol. Acum, in prea-plinul crizei financiare, nu stiu cat de bine da sa anunti ca ai facut din sucursala ta expozitie de arta 🙂

Ca sa prind curaj sa calc pragul Galeriei Unicredit, l-am cautat pe net si mai adanc. Si am inteles ca este: „acel loc al confluentelor de mesaje trecute si prezente si al ideologiilor”, „un spatiu independent work-in-progress, un spatiu de productie si cercetare al vizualului, al discursivului si al performativului. Mai mult”, „Functia vitala a spatiului va ramine, insa, concretizarea.” Galeria se numeste PAVILION si Lia Perjovschi este de parere ca: „E magic pentru ca lucrurile se intampla!” si ca spatiul nu este pentru zombie care intra si spun „Ce-i asta?”. In mare, noua institutie vrea sa ridice stacheta in randul artistilor dar si al consumatorilor de arta.

Fratilor…

Nu ridicati nicio stacheta. Asa nu. In PAVILION nu intra lume. Serios, trec mereu pe-acolo. E doar cercul stramt care sta la masa dreptunghiulara. E doar baiatul cu sapca in carouri cu care s-ar alia cel mult vizualul, discursivul si performativul. Niciodata omul de rand.

Stimata doamna Lia Perjovschi, pentru binele acestui Statement, pentru ca el sa nu fie ingropat in nepasarea trecatorilor, pentru ca eforturile sa fi meritat, ar trebui sa va ganditi serios sa atrageti oamenii sa intre si sa asculte, sa vada, sa inteleaga povestea. Eu una, as angaja animatori si i-as pune la intrare cu baloane colorate, sa strige dupa oameni. Sa intre toti, sa intre mame cu copii in brate, femei fandosite, tipi sobri cu mobilul lipit de perciune, mosi si babe, tot poporul mancacios din Springtime, toti ametitii care parcheaza unii peste altii in fata expozitiei.

Eu una, vad galeria de arta ca pe o galerie. Nu ca pe un muzeu. O vad galagioasa, o vad mustind, o vad dandu-si coate, o vad pipaind, o vad spunand povestea mai departe, o vad socializand, debitand. Suna misto ce am citit, concret, despre expozitie: cu traseul vietii noastre, tarii noastre, civilizatiei internet. Dar galeria nu e galerie. Mi-ar placea ca tineretul sa-si dea intalnire la galerie. „Ne vedem la Pavilion. Imediat pe dreapta, e un animator imbracat in Wall-e. Vezi ca e cu intrare: trebuie sa-i dai lui Wall-e o cutie goala de bere si 5 PET-uri. Altfel nu te lasa.”

Daca este chiar un proiect bestial, care mi-ar schimba cel putin ziua, saptamana (n-am pretentii sa-mi schimbe viata), atunci cineva sa mi-l vanda si mie.

Marginea e fruntea!

Asa, din ciclul „Hai sa restartam ca nu se mai poate altfel”, am cules deja povestea cu podul Basarab. Colosalul proiect care a maturat totul in cale dar pe care nu-l mai rabda pilonii, se pare: brusc podul nu mai e de interes public, deci el n-ar fi trebuit proiectat, bugetat, inaltat, demolat case, parjolit terenuri.

Dar mai am una! Si mai buna, tot cu pod. De data asta, podul e de interes public, dar autoritatile se fac ca nu-l vor! Satul e Marginea, iar locuitorii lui sunt pe cat de disperati de lipsa unui pod, pe atat de harnici si ingeniosi. Ei au pus mana de la mana, barna de la barna, cui pe cui si au ridicat o frumusete de pod din lemn. O bijuterie impresionanta prin amploarea lucrarii (am vazut la stiri). Doar ca podul e ilegal (adica din buzunarul oamenilor) si daca nu e bagat inauntrul legii, el va fi demolat!

Nu pot sa uit ce a zis un tanar marginean in fata microfonului reporterei. „Nu-l demolam! Sa ne bage la-nchisoare daca vor. Dar sa fie inchisoare de-aia pentru oameni buni, care fac fapte bune, asa ca noi!” Romanul s-a nascut poet si mie mi-e tare drag. Marginea e fruntea!

hahahahaha

Ca e tare si ca vroiam sa ma prind cum se posteaza filmulete. Sa vedem daca merge.

Ok, acum sa ne lamurim asupra melcului. Care se cheama Remi Gaillard si e un francez cretin care si-a facut un scop in viata din a-si bate joc de sistem. Are site, are faima, s-a infiltrat pe teren la meciuri oficiale, pe scena la Mister Univers, in magazine sub forma de papitoi de plus de unde fura lucruri si scapa nevatamat.

Adorabil. Burt Simpson si Jackassul Bam Margera la un loc. Dar mai dragalas decat amandoi la un loc. Inca un filmulet, ca nu pot sa ma abtin:

Nu-i „care da mai mult”, e „care da mai repede”

Eu n-am stiut. Pana cand nu am aflat de la fetele din redactie care-si cauta adapost cu chirie. Prima si-a gasit, dar dupa indelungi cautari, alergaturi si suflet la gura. Intr-o zi si-a luat liber pentru ca urma sa se mute de dimineata undeva prin centru, pe la Universitate. A doua zi am intrebat-o invidioasa „ei, cum e? ai venit pe jos, in plimbare pana la birou?”, iar ea a raspuns ca nu. Pentru ca s-a mutat in Tineretului. Pai cum asa? S-a razgandit peste noapte? „… Trebuia sa ne mutam pana la ora 10. Si n-am apucat, am intarziat o jumate de ora ca nu ne-am facut bagajele la timp.” Asa ca apartamentul s-a dat! Si agentul le-a zis ca e altul in Tineretului, iar ei au gonit cu bagaje cu tot intr-acolo!

Stai putin! Nici daca-ti dai intalnire tu femeie cu el barbat si intarzii cu jumatate de ora, nu cred ca il gasesti in punctul intalnirii cu alta mai misto in sensul de punctuala. I mean… juma’ de ora si iti pierzi randul la apartament?

In redactie mai sunt doua neproprietare care vor acelasi lucru: casa cu chirie. Si goana e aceeasi. Ce-au vazut acum cinci minute deja are proaspat chirias. Una dintre ele tocmai a venit de la o „vizionare”. Nu i-a placut, iar agentul i-a dat o alta adresa. A ajuns, de data asta i-a placut, dar casa tocmai se daduse.

Imi imaginez ca acum, ca sa poata totusi sa-si gaseasca adapost, ar trebui sa mearga la sala, sa faca o suta de abdomene pe zi, cardio, bicicleta, greutati, bicepsi, tricepsi, cvadricepsi, sa stea la panda undeva, pe o strada centrala, iar la primul semn dat de un agent, sa o ia la goana nebuna spre tinta. Si nici atunci nu se stie. Probabil nici o masina nu te-ar duce prea repede. Ar trebui un vehicul pe baza de kerosen…