Dialogurile noastre de toate zilele

(personaje fata A, baiatul D, tata C, mama L)

D. 2 ani 6 luni si tati. D. calare pe tati.

“Stai, lasa-ma si pe mine ca nu sunt in forma”

“Ba da, tati, esti in forma de cerculet la cap”

D. 2 ani 6 luni vede pantofii lui tati

“Cand erau pantofii aia mici, ii purtam eu”

A. 8 ani jumate si mami inainte de culcare

“Imi spui si mie ceva frumos ca sa nu ma mai gandesc la lucruri urate?”

“Pai la ce lucruri urate te gandesti?”

“Pai… ca o sa mor”.

“Pai si ce simti tu cand te gandesti ca o sa mori?”

“Ma gandesc cum o sa fie cand n-o sa mai stiu nimic.”

“Dar viata si moartea sunt cele mai naturale lucruri, daca n-ar mai muri oamenii n-ar mai fi incaput pe pamant de multa vreme, uite-te in jur cate a realizat omul chiar si asa, trecator cum e el. Viata e un dar, trebuie sa stii sa te bucuri de el. E bine ca iti pui intrebarile astea la 8 ani ca altii traiesc o viata intreaga fara sa se intrebe si fara sa stie sa se bucure. Si fara sa inteleaga cat de importanta e si o singura zi…”

“… mama!”

“Da.”

“Ce bine ca nu m-am nascut fluture”

“De ce spui asta?”

“Pentru ca fluturii traiesc o singura zi”.

A. 8 ani jumate si mami inainte de culcare. A doua zi.

“Mama, ce inseamna EU?”

“Cum adica ce inseamna eu? Inseamna tot ce reprezinti tu.”

“Nuu, da’ EU ce inseamna?

“Ti-am zis. Tot ce tine de tine. Tot ce reprezinti”

“Stiu ca ce reprezint… Dar EU. Ce inseamna EU?”

“Nu inteleg… Hai sa dormim.”

Close your eyes and count to ten

Hei, viata, viata, iesi din cort…

“Asta-i viata…” A zis ea si a lins iar ruj de pe buza de sus. Ea are un nume care imi scapa si presimt ca, neindemanatica, nu-l voi prinde niciodata. Misca usor coafura cand vorbeste, dar numai ca sa il faca pe barbatul din fata ei atent la bluza siclam. Razvan (din Razvansidani) zice: “Ai spus ca nu te-ai cupla cu un barbat care are doi lei in buzunar (citat din memorie). Fata zice: “Pai… oricum, in cercurile in care ma invartesc eu nici n-as putea sa gasesc asa ceva. Si oricum, n-as putea sa fiu cu unul care n-are doi lei in buzunar. Asta-i viata!”

“… uneori nedreapta”, zice Razvan (din razvansidani).

Si fata nu se emotioneaza. Si nu-i curg lacrimi de botox din nara stanga. Si isi accepta soarta de vedeta in ascensiune.

Nu stiu cine e si ce vrea de la muzica, sigur nici ea nu stie cine e si ce vrea de la ea. A aparut in viata noastra la un matinal sa ne spuna cu alte cuvinte ca ea se misca prea bine si stie prea bine sa prinda microfonu-ntre doua vocale, incat nici n-ar avea cum sa-si piarda timpul si viata cu vreo… iubire adevarata, ca altfel nu pot sa-i zic.

Am din ce in ce mai clar senzatia ca, in aceeasi perioada de timp data, unii oameni traiesc mai mult, iar altii traiesc mai putin. Compara si tu o zi de shopping sau barfe cu o zi de iubire.

Pana la urma nu timpul ne da durata. 24 de ore trec insensibile. Ce face ziua sa dureze este un timp facut sensibil. Poti sa observi cum trece o zi, sau poti sa simti cat dureaza o zi. Diferenta e ca de la cer la pamant. Ca de la punga de botox la gura cruda.

inca una si gata

Abstract City (http://niemann.blogs.nytimes.com)

Multe dintre ilustratiile lui Cristoph Newmann au sfarsit demn si in repetate randuri  pe coperta New York Times. Astea de mai jos nu. Sunt doar foarte funny.

Funny is the new smart

Henry Miller (stramt si patrunzator)

Nu citesc proza contemporana romaneasca. Nu am timp, nu am motivatie si mi se pare ca ce se scrie in zilele noastre e, cumva, periferic, nu reuseste sa intalneasca literatura adevarata. A! Si pornografic. Cu cat mai multe cuvinte porcoase, cu atat mai smecher si mai high autorul/autoarea.

Mi-a picat in maini prin gestul editurii Trei, un roman neasteptat, Opus Pistorum, un text plimbat mai mult pe sub mana si descoperit destul de recent, al lui Henry Miller. Personal, nu am mai citit ceva asemanator. Poate doar vestita Povestea Povestilor a lui Creanga m-a lasat cu ochii la fel de mari prin clasa a sasea.

Dar aici e altceva, e proza instinctelor animalice, e Cartea Cartilor scrisa direct din cearceafurile mestecate de cele mai crude pofte. Si totusi, printre cuvinte bine patrunse de toate fluidele omenesti posibile, Henry Miller face loc (stramt si patrunzator) unei rare sensibilitati, talentului, artei.

E o carte insuportabila, dar daca duci actul pana la capat, s-ar putea sa ai parte de una dintre cele mai faine lecturi vreodata.

Curaj!

Garantez ca o sa razi cu lacrimi uneori (nu ca proza ar fi una hazoasa neaparat, ci mai degraba ca reactie la surpriza.

BUT…

i don’t guarantee that you will still respect yourself in the morning ))))))))))))))

Fapte de vitejie

Mama mi-a zis sa nu vorbesc cu strainii si ini nici un caz sa nu accept lucruri de la ei. In dimineata asta am fost abordata vizual de un afis electoral de pe care privea in gol un total strain care spunea: “Va dau tara inapoi”. WTF??? Cine esti tu sa-mi dai mie ceva inapoi. Si nu orice… insasi tara )))))))

Am ras interior ca de o gluma buna de inceput ziua. Adica baiatu’ asta s-a gandit ca noi, cei care umblam zilnic pe-afara, cu masina prin trafic, cu metroul prin pamant, cu picioarele libere prin piata, avem in momentul de fata senzatia ca cineva ne-a luat tara. Simtim o lipsa, iar golul e tara. Avem un dor si dorul e de patrie. Suntem diaspora de acasa, suntem patriotii care, in drum spre chioscul de ziare, in drum spre raionul de pulpe cu os, in drum spre politistul care tuseste in intersectie, simtim iubire de tara. Ah, tu, baiete haios pe nume Eduard Manole (pana azi n-am auzit in viata mea de el, probabil nu m-am uitat la televizor pe posturile pe care trebuia), de ce sa accepti tu posterele astea? Tu chiar crezi ca eu cred ce scrie acolo? Ca tu ne dai noua tara inapoi? Nu ti se pare ca misiunea e ceva mai mare decat tine? Chiar simti ca te afli in misiunea asta? Cum sa accepti tu, un om aparent cumsecade, sa patesti asemenea rusine? Rusinea de a fi prins in public cu cioara penibil vopsita.

Si ca vorbeam de electoralitati (merge? merge) penibile, trebuie sa pomenesc rapid de sloganul lui Crin: Revolutia bunului simt. Ce, ma? Adica cine nu te voteaza pe tine e un nesimtit  care nu se alatura revolutiei bunului simt?

Cata disperare si ce sublimare a notiunii de “penibil”.

Daca as merge la vot, as simti ca pacatuiesc.

This is myth. Michael Jackson

O alegere mai buna nu se putea. Dupa o lunga perioada de vazut la cinema numai filme de animatie in combinatie cu perechea dubioasa si obositoare de ochelari 3 d, am mers weekendul asta la filmul care a stors din Michael tot ce se mai putea stoarce. “This is It”. Au fost momente cand imi venea sa aplaud, au fost momente cand imi venea sa strig ca pe stadion “Bine Maicaaaal!”, au fost momente cand ma facea sa zambesc bucuria ca vad de aproape, neregizat, un geniu muzical. Exista cantareti si exista unii ca Michael Jackson. Nu stiu cati or fi, dar el sigur este. A fi geniu inseamna a avea o perceptie TOTAL diferita asupra unui lucru pe care il percep, de altfel, toti ceilalti. Si Michael nu era cantaret. Nici dansator. El avea o relatie cu muzica. Era el si sunetul, el si vibratia, nu canta ci se manifesta in cel mai natural mod al lui cu putinta. Asta daca lasam la o parte faptul ca la cei 50 de ani ai lui plus suferintele fizice, plus dependenta de pastile, se misca la fel de bine ca trupa de dansatori bestiali care aveau cel mult jumatate din varsta lui.

Gestul cu care prindea, gratios,  sunetul in varful degetelor, ca intr-o pipeta, apoi il picura mai departe, vocea pe care o elibera doar ca s-o materializeze in miscari numai si numai ale lui, unice precum amprentele, totul te facea sa ramai in admiratie, fara sa incerci sa intelegi, doar sa fii multumit ca iei parte la asa ceva, ca te-ai imbogatit cu o experienta pe care i-o datorezi numai lui.

Pana la urma, pentru el, era o joaca de copil. Daca melodia il trantea pe jos si-i agita picioarele in aer, sau ii smucea mainile ca si cum n-ar fi fost ale lui, sau ii insfaca semi-obscen, semi-infantil slitul pantalonilor disco, el nu asculta de altcineva decat de melodie…

Chiar cred ca Michael a fost un copil care a refuzat sa creasca. La noile filmari pentru Thriller, cuibarit in spatele omului de la computer, Michael  sugea cu zgomot dintr-o acadea pe bat… Chiar cred ca statea in pat cu baieteii doar ca sa se uite la filme si sa manance dulciuri, ca si cum el insusi era de varsta lor. Chiar cred ca era prea bun si prea fraier, prea credul si prea plin de iubire, cat sa se lase infrant de profitorii din jurul lui.

In rest, o modestie rara, cum pot sa aiba numai oamenii pentru care lucrurile bune vin natural. Michael, sau cel putin asa l-am vazut eu timp de doua ore, nu se straduia sa arate staffului lui ca el e Michael Jackson. Era pur si simplu si se bucura ca un pusti cand il mangai pe crestet, atunci cand cei treizeci de oameni, sau cati or fi fost, care asistau la repetitii aplaudau frenetic. Stia sa-si ceara scuze, iar cand cerea un lucru cat de mic, “Da sunetul mai incet”, nu uita sa spuna si un “God bless you”. Cand cerea ceva mai mult de la dansatori sau de la ceilalti, nu uita sa adauge “With love. Do it with love”.

Si mesajul care a devenit banal: Aveti grija de planeta, in gura lui suna atat de sincer. “Time is up…” Trebuie sa ne grabim…

N-am purtat niciodata insigne cu Michael, nu m-am tuns ca el (desi as putea ), nu am exersat la oglinda moonwalk, nu i-am ascultat niciodata un album cap coada. Amintirile mele legate de el se pierd prin copilarie. Si totusi ma bucur ca n-am ratat “This is It”, ca m-a prins si ca am simtit acelasi lucru cu unul dintre oamenii care i-au stat aproape la repetitii si care dupa una dintre interpretarile lui din toti rarunchii a spus emotionat:

“There’s some genius stuff happening here!”

Viata ca o prada vs viata ca o nada

Aseara am fost la un eveniment. Am tusit. M-am uitat in jur cu vinovatie, sa-mi dau seama daca raceala pe care o am de ceva vreme (am vazut la televizor care-s semnele, sigur e o raceala) ma va stigmatiza, ma va lovi cu pietre, ma va exclude din multimea imbracata “lovely elegant”. Nu, era semiintuneric, nu m-a vazut nimeni. Provocarea cea mai mare a fost, insa, cand am simtit cum imi urca pana in varful nasului, acidulat si rautacios, periculos si inevitabil, rascolitor si furtunos, STRANUTUL. Am incercat toate metodele de presopunctura anti-declansare pe care le stiam (in cerul gurii, sub nas, in barba). Degeaba, stranutul-fara-batista-de-unica-folosinta s-a produs. Niciodata nu m-am simtit mai vinovata de o actiune voluntara a mea, cum m-am simtit acum, de o actiune cu totul involuntara. Nu trebuia, nu trebuia, de ce-am facut asta si cum as putea sa schimb? Asa ma caiam in timp ce cateva grupuri inconjuratoare intorsesera capul spre mine. Curios popor, romanul… Un stranut in vremuri de gripa porcina e ultimul lucru spre care ar trebui sa intorci capul, fata, ochii, nasul. Si totusi, mi se pare, romanul pune curiozitatea inaintea instinctului de supravietuire…

Panica are efect tranchilizant asupra ratiunii. Inainte de eveniment, dar tot pe inserat, m-am pierdut pe strazi. In masina, fireste, cu muzica la maxim, fireste, caldura pornita, fireste, dar m-am pierdut. Inauntru totul era confortabil, personal, afara numai semne cu drum infundat si cu interzis. Am luat-o aiurea si nerational, dupa alte masini sperand ca ma vor scoate undeva, intr-un loc cunoscut. Am deschis geamul cu o intrebare: Nu va suparati, cum ies spre Militari de aici? Si l-am inchis repede dupa ce am primis raspuns: Pai… nu prea aveti cum…

Haha, sunt momente in viata cand simt ca joc intr-un film care nu e neaparat de Oscar if you know what I mean. Sunt momente in care ma amuza incurcaturile in care intru. Si atunci cand incep sa ma amuz, imi dau seama ca am reusit sa ma detasez, deci sa invat ceva din ele.

Poti sa traiesti fara sa rezonezi cu universul din jurul tau, poti sa existi pur si simplu, tu si preocuparile tale, hobbyurile tale, placerile tale, incapatanarile tale, orgoliile tale, etc. Le tarasti dupa tine pe oriunde treci, fara sa te gandesti ca treci… Sau poti sa traiesti in rezonanta cu universul, sa va afectati reciproc, sa va modificati, sa va fascinati reciproc. Sa il iei dupa tine pe oriunde treci. Iar la momentul asta viata mea e unul dintre cele mai fascinante lucruri la care am luat vreodata parte. Cumva e ca si cum toate lucrurile din jurul meu imi vorbesc (nu, nu aud voci, nu vad aure, doar mi-am deschis emotiile spre tot ce ar putea ele patrunde). Nici macar nu pot sa spun ca inteleg. A intelege e rezultatul unei judecati. Pur si simplu vad. Si lucrurile pe care le vad ma misca, ma modifica. E ca si cum zilele ar fi o ploaie de revelatii la care, pana acum, n-am deschis ochii. Am inceput sa vad foarte clar, in oameni, gradul de incrancenare si imi dau seama: cu el se masoara fericirea si puterea noastra de a iubi.

Daca scapi de incrancenare, daca scapi de frica, daca te impaci cu partea ta nevazuta, daca nu-ti mai e teama ca gresesti si intelegi ca toate lucrurile astea te fac, de fapt, sa te iubesti tu pe tine mai putin, tot mai putin, abia atunci intri in rezonanta cu celelalte lucruri, lucrurile pe care pana atunci le-ai ratat: in esenta, iubirea de sine. Si abia acum inteleg ce inseamna: iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti. Nici n-ai putea iubi cu alta masura decat cu masura cu care te iubesti pe tine. Pentru ca tu esti resursa. Cat te cunosti, doar cu atat poti sa iubesti.

Si un alt drum cu masina, in aceeasi zi, in care am combatut, cu fascinatie, despre iubire: da, acum cred ca stiu ce inseamna sa iubesti de-adevarat. Iubirea care te suge de energie, care te rupe in doua, care te sfasie, iubirea disperata, dorul nebun, dorul dureros, toate astea nu sunt iubire. Toate astea sunt semne ca te iubesti atat de putin pe tine, ca ai atata intunecare pe care nu ti-o poti ierta, ca gazduiesti atatia demoni, incat, atunci cand intalnesti pe cineva in care, in sfarsit, te vezi un om frumos si luminos, n-ai vrea sa pierzi asta. Or, solutia nu e la el, solutia e la tine. Trebuie mai intai sa te vindeci, sa te luminezi din interior, sa te poti iubi… Si atunci ca un prunc care invata sa mearga, care inventeaza, de fapt, mersul, iubirea pentru celalalt vine ca cel mai natural dintre lucruri. Vine sa te imbogateasca, sa-ti dea energie, sa te creasca. Dorul nu mai e in stomac, nu-l mai simti ca pe o greva a foamei. Iubirea adevarata e calma, calda si crescatoare. Si doar cu sufletul sanatos poti sa te bucuri de ea.

Altfel, treci prin lume. Te agiti si treci. In vreme ce lumea e facuta sa o simti. Sa o traiesti.

Si de cand am inceput sa simt lucrurile astea, nu le stiu, doar le simt, am inceput sa simt gustul bucuriei fiecarei zile.

Haha-hapciu.

Pisica alba, pisica neagra

editorial aparut in FEMEIA. de iulie. Nu m-am tinut de pus editorialele pe blog, dar pe asta am tinut sa-l pun pentru ca are mesaj pentru cunoscatori

Cand e noroc si cand e ghinion? Ambele sunt subiective, sunt interpretarile tale dictate de pozitia din care privesti situatia. Si dictate de faptul ca lucrurile oricum nu raman pe loc, deci ce ti se parea saptamana trecuta ceasu’-rau-pisica-neagra,  astazi poate ti se pare un castig.

Ce vreau eu sa-ti spun in continuare este sa nu crezi in ghinion. Pentru ca nu faci decat sa-ti antrenezi mintea sa selecteze ghinionul din situatiile de viata in care te afli. Sa-ti dau un exemplu: acum un an mi-a taiat calea un mare ghinion. Cel putin asa l-am vazut atunci si eram convinsa ca marele ghinion asa va ramane. Un mare ghinion. Si totusi a trecut un an, iar pisica neagra pe care am calcat-o atunci pe coada a naparlit. Mai mult decat atat, privind retrospectiv, pot spune ca intamplarea a insemnat pentru mine, de fapt, un mare noroc. Ca acea intamplare n-a stat pe loc, ci s-a sucit, s-a transformat, s-a lasat influentata de tot restul intamplarilor din viata mea si a devenit mai intai benigna, iar apoi de-a dreptul productiva sI efervescenta. Pot spune acum, ca atunci cand am judecat situatia m-am grabit, m-am gandit doar la momentul acela, pe care il consumam, n-am dat atentie gandului la ziua de maine. Or, asta e marele secret care face din ghinion un aliment atat de perisabil! Ziua de maine!

Sa nu crezi in ghinion! Poate spui ca tu oricum nu crezi, dar gandeste-te de cate ori te trezesti fara chef, de cate ori nu dai o sansa dupaamiezii, serii, doar pentru ca ti-ai propus de la prima inghititura din cafeaua de dimineata ca va fi o zi proasta.  Cand spui “nu am chef azi”, de fapt crezi in ghinion.

Dintre toate parafrazele de genul “Esti ceea ce vezi”, “Esti ceea ce mananci”, “Esti prietenii cu care iesi”, cea mai corecta mi se pare “Esti ceea ce crezi”. Singurele care pot, intr-adevar, sa te transforme, sunt convingerile tale. Nu lucruri auzite, nu pareri imprumutate.

In Femeia de iulie, un efectiv de ensprezece lucratori la revista (redactia plus colaboratorii), au plasat in locuri strategice din acest numar, texte care pun reflectoarele pe convingerile tale personale. Vezi materialul despre libidoul obosit, sau cel despre situatiile complicate care pot fi simplificate cu putina incredere. Vezi interviul care se pune de-a curmezisul ideii de vedeta asa cum e inteleasa la noi. Vezi reportajul despre cei care inca se ascund, supravietuitorii generatiei optzeciste de infectati cu HIV.

Totul are un talc, ramane sa-l descoperi si sa ai o zi frumoasa de dimineata.

Cum imi aparea si mie vinerea trecuta. Dar seara, ceasu’-rau-pisica-neagra mi-au pus gand nebun. Si mi-au ridicat masina din parcare. Pe motiv de parcare oblica, acolo unde regulamentar era sa parchezi in aliniament la trotuar. Iti inchipui toate scenariile cu care m-am alimentat in timp ce cautam masina la ora noua seara, intr-o zona destul de rau famata, iar masin, nicaieri. Cat m-a costat sa recuperez autoturismul prizonier in Aleea Matelotilor? Noua milioane jumate. Mda…

Ghinion ca mi-au ridicat-o! Noroc ca nu mi-au furat-o!

Sa ai o luna importanta. Si norocoasa. Pune-ti in cap si asa o sa fie, ca norocul si-l face omul cu mintea lui.